întoarcere la Repertoriu

Alba Iulia 2010.01.23.

Catedrala

Istoria clădirii sacramentale a episcopiei Transilvaniei este tulbure în zona începuturilor. Deşi posedă una dintre cele mai vechi biserici catedrale romanice din estul european, s-a ştiut mereu că ea nu a fost şi cel dintâi edificiu care i-a aparţinut. Taina primei biserici este ascunsă de pământ. Cum vom vedea, nu întru-totul, şi într-o manieră care a lăsat un câmp speculativ prea generos. Cea dintâi restricţionare este cronologică, dată de cele mai vechi morminte descoperite în preajmă. Nu există morminte mai vechi de finele secolului al XI-lea. Reperul este esenţial: lângă orice biserică de o asemenea importanţă, înhumările trebuiau să se instaleze automat după ridicarea ei. Pentru toţi creştinii era obligatoriu să se îngroape în pământ sfinţit. Bisericile fără drepturi de înhumare ori alte restricţionări de funcţionare au fost mereu socotite doar simple capele. Ele nu puteau fi nici măcar biserici parohiale, darmite catedrale episcopale.

Nu mai puţin de trei grupe de elemente arheologice, aparţinătoare la tot atâtea clădiri, au intrat în discuţie pentru a încerca recompunerea fazelor dispărute. Vom începe cu cea mai „fantomatică” dintre ele, şi anume clădirea imaginată de către arheologul Radu Heitel pe baza unor frânturi de zidărie, imediat la vest de actuala catedrală. Deşi a fost contestată din primul moment după ce a fost „proclamată”, în conjuncturile de atunci, comunitatea ştiinţifică nu a reacţionat cu tăria normalităţii. Astfel încât, lăsată fără critică, făcătura continuă să răzbată în scrierile celor care nu sunt în măsură să discearnă corect informaţiile şi interpretările în baza cărora a fost statuată. Mai departe, cei care totuşi au acceptat-o, i-au oferit şi un statut, şi acela oscilant atribuit, în competiţie cu o fază subpământeană din catedrala actuală – acela de biserică arhidiaconală. Numai că biserica arhidiaconală ar fi cam singura de acest tip la nivelul Transilvaniei, alături de o alta, la fel de problematică, de la Dăbâca.

A doua clădire discutată a fost aceea a rotondei care îşi arată vizitatorilor catedralei actuale urmele de fundaţii, în estul colateralei sudice. Tradiţiile române şi maghiare o numesc deja fie „biserica lui Gyula”, fie „biserica lui Hyerotheos”. A fost o biserică sigură, care, lipsită sau ruptă de contexte foarte clare de relaţionare, a fost plasată ezitant între secolele X şi XI. Cum am văzut, dacă morminte mai vechi de sfârşit de secol XI nu există, o biserică episcopală nu putea să aparţină unui secol fără înhumări. Singurul lucru, care se poate reţine în dreptul ei, este doar acela că ar fi de plasat cândva înaintea jumătăţii secolului al XII-lea. Mai trebuie adăugat că în apropierea ei se aflau amplasate locuinţe primitive care nu pot fi, în niciun fel, racordate vreunei rezidenţe episcopale. Clădirea însăşi (planimetrie circulară, cu absidă exterioară spre est) nu este una potrivită pentru o funcţie de catedrală. Peste tot, dintre nu puţinele locuri unde asemenea tipuri arhitectonice s-au înălţat (cea mai apropiată geografic, dacă nu chiar şi cronologic, este cea întreagă de la Geoagiu), ele au servit unor rosturi auxiliare (baptisterii, capele funerare sau private). Dintre toate, numai termenul de baptisteriu a fost uneori avut în vedere pentru Alba Iulia. Se mai poate doar comenta că în timpul cât a funcţionat ea a fost alături şi chiar ţesută (?) de o altă clădire, majoră, aflată spre nord, cu care de altfel a împărtăşit aceleaşi materiale şi tehnici de construcţie. Dacă atributele sale de baptisteriu ar mai fi de luat în considerare, ele nu pot fi aşezate nicidecum înainte de anul 1000, ci cu multe zeci de ani după el. Dar, precum am subliniat-o, capelă cu rost de baptisteriu sau nu, utilitatea ei poate fi concepută doar asociată cu o biserică majoră unde încăpea obligatoriu „catedra” (tronul episcopal).

Sub actuala pardosea a catedralei există dispuse fundaţii diverse, a căror orientare generală este aceea vest-est. Aparţin doar de jumătatea de est a unui monument, nu şi de închiderea sa de la apus, care a fost mereu doar ipotetic pusă pe planuri grafice. O parte din logica acelor ziduri de fundaţii din est a fost recompusă într-un traseu mai scurt, cu absida, de asemenea, marcată pe dalele interioare din actuala biserică. Una dintre cele mai slabe părţi ale aranjamentului pare a fi tocmai conexiunea dintre aceste ziduri de fundaţie descrise şi rotondă. Forma, în care este redată astăzi, pare să indice o ţesere care abia dacă poate fi concepută drept corectă în situaţia unor construcţii sincrone cronologic. Mai degrabă cele două clădiri (biserica în formă de navă şi cea cu planimetrie circulară) s-au născut separat, lipindu-se una de alta. Altă parte a zidurilor subterane din perimetrul actualei catedrale a rămas destul de enigmatică, fiind totuşi relativ uşor de expediat şi în realitatea Imperiului roman şi cea a clădirilor interioare castrului Legiunii a XIII-a Gemina.

Primului edificiu major, cu plan basilical în trei nave, prelungit doar în dreptul navei centrale cu un altar scurt, închis semicircular, nu-i corespund niciun fel de resturi de decoraţii care să coboare sub perioada de final a secolului al XI-lea. Din acest bineîntemeiat motiv, s-a judecat că ar putea fi vorba despre construcţii ordonate de către regele Ladislau I cel Sfânt, dacă nu cumva despre cele ale mai harnicului, dar foarte nedreptăţitului său urmaş, regele Coloman Cărturarul. Atât doar că pentru primul rege, cu avantajul de a fi fost mereu mai „interesant”,  pledează mărturia unui scriitor de secol XV (Pelbart de Timişoara).

Dacă se acceptă interpretarea logică a istoricilor, privitoare la întemeierea timpurie a episcopiei, succesiunea de monumente descrise lasă loc unui gol de câteva decenii în care nu dispunem de niciun edificiu căruia să-i putem atribui vreun rost de catedrală. Dacă aceiaşi istorici par a rămâne în aşteptare şi nehotărâre, în schimb, arheologii şi istoricii de artă se pot sprijini pe cronologia mormintelor şi pe aceea a decoraţiilor sculpturale relicte. Partida de recompunere a istoriei primei catedrale nu pare a fi câştigată decât dacă s-ar accepta că episcopia lui Ştefan I nu a funcţionat iniţial la Alba Iulia.

Revenind la ceea ce deţinem ca mărturii sigure de la cele mai vechi edificii bisericeşti de la Alba Iulia, vom spune, pe de-o parte, că bazilica avea o planimetrie aşteptată, cu rude bune în alte centre religioase (Székesfehérvár, Kalocsa). Elementele decorative, aparţinătoare artei romanice mature, mai pot oferi un plus de carnaţie acestui monument. Probabil cel mai important ornament conservat este cel al vechii sale intrări de vest, cu o scenă definită Maiestas Domini. După demolarea vechii catedrale, urmaşii au avut deosebita consideraţie de a muta acel relief într-un portal secundar, pe latura de sud, unde mai poate fi şi astăzi văzut.

Alte elemente decorative aparţin plenar secolului al XII-lea, dovedindu-ne că într-un secol clădirea nu şi-a conservat doar podoabele iniţiale, ci le-a înmulţit ori înlocuit printr-o multitudine de şantiere pe care nu le mai putem fin departaja. Este vorba despre capiteluri şi console care au stat probabil alături, în asimetria şi varietatea decorativă cu care arta romanică opera de obicei. Elementele conservate în lapidarul arhiepiscopiei vorbesc deopotrivă despre implicarea decoraţiilor geometrice, vegetale, alături de elemente umane, inspirate din teme biblice. Deşi relativ numeroase, niciunul nu s-a putut reţine drept o realizare artistică de excepţie.

Catedrala de la sfârşitul secolului al XI-lea a intrat deja în proces de înlocuire la sfârşitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea. Aşa precum se obişnuia, proiectul cel nou a fost grandios, iar cei care l-au iniţiat (probabil anturajul episcopului Adrian, între 1187-1202) au fost conştienţi că nu-l vor încheia decât urmaşii lor. S-a început tot astfel ca peste tot în cazul bisericilor, adică cu partea arhitectonică cea mai importantă, respectiv altarul sau corul. Noua biserică s-a construit astfel încât s-o îmbrace literalmente pe cea veche. Atât timp cât edificiul cel nou nu era isprăvit, serviciile religioase nu se puteau întrerupe.

Mai vechiul altar absidat a rămas amplasat la mijlocul unei noi cruci de elemente spaţiale. La est, un altar nou, dispunea de astă dată de un cor prelung, foarte necesar colegiului catedral. La stânga şi dreapta, spaţii la fel de pătrate ca şi careul de plecare, au conturat transeptul, iar exact de la vechiul umăr al navei vechi a început orânduirea spre vest a trei nave: cea centrală mai largă, colateralele mai înguste. Delimitările erau oferite de o succesiune de şase perechi de stâlpi. Pentru a amplifica lăţimea transeptului, el a fost mărit tot spre vest, până la cea de-a treia pereche de stâlpi ai navei. Aşa cum se prezintă astăzi, catedrala are o lungime pe ax de 81,35 m, cu lăţimea maximă de 32,85 m. Metamorfozele ulterioare ne-au păstrat astăzi, în toată plenitudinea sa, doar turnul de sud-vest. Este adevărat că înălţimea maximă (55,50 m) i-a fost atinsă în etape, care s-au oprit la începutul secolului al XVII-lea, cu cornişa decorată cu frunze de acant.

Proiectul iniţial urmărit a fost cel al unui edificiu cu mai multe turnuri. Numărul lor trebuia să transmită către exterior importanţa clădirii. Un turn central, aflat la întâlnirea axei magistrale cu transeptul, a fost prevăzut şi chiar executat. Pe faţada vestică trebuiau să fie ridicate alte două turnuri. Ele urmau să flancheze un hol deschis (atriu). La final, catedrala a ambiţionat să arate similar cu catedralele de la Strassburg (Franţa), Köln (Germania) ori Kalocsa (Ungaria). S-a întâmplat însă că turnul de peste transept a dispărut, iar cel de nord-vest să nu mai apuce să fie niciodată isprăvit. Turnul de sud-vest s-a înălţat secol de secol, ajungând nu doar să poarte clopotele, globuri şi drapele, dar şi cel mai important punct de supraveghere generală a interiorului cetăţii în vremuri de asediu ori de pace (prevenirea incendiilor). A fost, alături de cetate, un simbol pe care localnicii l-au transpus în două mărturii plastice transmise până la noi. La 1576, un anonim desena silueta clopotniţei, cu patru etaje străbătute de scări de lemn, coiful mare impresionant, cu turnuleţele de colţ, toate cu globuri în vârfuri. Silueta stimula şi inspiraţia unui meşter de cahle.

Sacristia este o altă componentă cu istorie nesigură. În documentele de la finele secolului al XIII-lea se menţionează ca având această destinaţie un spaţiu de la vest de transeptul sudic. Cam în acelaşi loc a fost amenajată sacristia barocă, de o asemenea manieră încât cea medievală a rămas necunoscută.

Procesele de modificare a concepţiilor arhitectonice şi decorative sunt indicate de câteva grupuri de elemente, structiv-decorative. Trebuie ştiut că actuala catedrală conţine un număr de saşe-opt tipuri de bolţi, cu ogive personalizate. Majoritatea sunt concentrate pe distanţa unui secol (post 1250-1356), apărute fiind într-o succesiune care va fi încă dezbătută. În vremea episcopului Andrei Szécsi (1320-1356) s-au acoperit ultimele două travee ale navei centrale, s-a montat rozasa pe faţada de vest şi s-a înălţat turnul sudic cu încă trei nivele. Mărturia intervenţiei este dată clar de prezenţa unei chei de boltă cu emblema heraldică a episcopului Andrei ori cea a vărului său Dominic. Este poate cea mai certă dintre lucrările de boltire datate. Ultimele intervenţii ale suitei de ogive gotice sunt cele de la capelele alipite pe nord, care aparţin începutului de secol XVI.

Din cele expuse, trebuie să rezumăm scriind că edificiul şi-a dobândit forma aproape definitivă înaintea trecerii pragului secolului al XIV-lea. Ca urmare, el are dreptul a fi socotit o ultimă realizare a romanicului, cu influenţe gotice deja prezente. Artei gotice mature i se datorează puţine lucruri comparabile. După intervenţiile din jurul mijlocului secolului al XIV-lea, peste aproximativ un veac s-a lucrat din nou. În episcopatul lui Gheorghe Pálóci par să se fi produs noi intervenţii detectabile: pe peretele de nord al navei principale, o fereastră, un decor de capitel dublu, cu frunze, fereastra de pe faţada principală, ultimele două sau trei etaje ale turnului sudic. La turn este vorba despre cornişe foarte populare în prima parte a secolului al XV-lea, pe care le mai găsim şi la biserica Sf. Mihail din Cluj.

Şcoala şi inspiraţia primei generaţii de meşteri ai catedralei romanicului târziu de la Alba Iulia veneau din şantierele catedralelor de la Esztergom, Kalocsa şi a bisericii benedictinilor din Pannonhalma, edificii la rândul lor inspirate de alte şantiere europene, mai depărtate. Ulterior, s-a judecat şi că şantierul pare să fi fost devenit, alături de mănăstirea cisterciană de la Cârţa (Făgăraş), o minunată extensiune de timpurie artă gotică de îndepărtată sorginte franceză. Printr-un noroc deosebit a ajuns până la noi contractul de construcţie, semnat 1 noiembrie 1287, între capitlu şi meşterul Ioan din Occident (Saint-Dié, nord-vestul Franţei). Documentul este unic prin mărturia sa strict umană. Pentru tot ceea ce reprezenta lucrarea, meşterul cu toată echipa sa era „salarizat” cu ceea ce, în valoare reală, el reprezenta aproximativ cantitatea de 13 kg de argint. Dulgherii saşi au fost cei care au isprăvit acoperişul. Abia mult mai târziu, ne mai împărtăşim de noi detalii. Clădirea principală avea nevoie doar de definitivarea turnurilor şi reparaţii curente la acoperişuri. Cu un deceniu înaintea Reformei (1545), meşterul dulgher Mihail, de la Sibiu, a fost angajat să ridice un etaj (?) şi coiful turnului de nod-vest şi să-l împodobească, la fel ca cele de la bisericile parohiale din Sibiu sau Bistriţa, cu patru turnuleţe de colţ. Ştim că au fost montate şi globuri aurite, care atrăseseră deja trăsnetele, aşa cum se petrecuse prin anul 1568.

În ciuda aspectului ei aparent unitar, catedrala a fost o feerie de intervenţii punctuale din epoci diverse. Practic, o mulţime dintre pietrele ei s-au refolosit, repoziţionat sau ascuns în aşa manieră, încât fiecare nouă observare sau descoperire se soldează cu detalii nou dobândite, dintre cele mai interesante. La pătrunderea în catedrală, primul lucru, care atrage privirile, este colonada susţinătoare a bolţilor. Sunt stâlpi masivi care dau impresia că s-ar desface în grupuri de coloane topite unele în altele. Între motivele vegetale predominante răsar alte animale reale şi fantastice. Bazele conţin deja mici elemente decorative, puţin repetate, dar surprinzătoare ca motivistică. Zona decorativă cea mai bogată este la capiteluri. Toate sculpturile ţin de moştenirea romanicului târziu. Din acest punct de vedere, catedrala posedă cea mai însemnată zestre de reprezentări care se inspiră din bestiarul medieval din toată Transilvania.

În continuare, ochiul este atras de închiderea şi conţinutul absidelor laterale. Dacă cea de sud pare să fi păstrat cele mai arhaice forme, cu arcaturi şi pe pereţii laterali, în schimb cea opusă se remarcă prin colonada care încearcă să sugereze o succesiune de nişe tocmai potrivite de instalat sfinţi pictaţi. La interiorul altarului, panouri dominate de reprezentările Arhanghelului Mihail par a fi plantate aleatoriu valorificându-se zestrea mai veche.

De o atenţie particulară s-au bucurat intrările. Cea mai monumentală, de vest, este un portal cu patru retrageri, din care au dispărut coloanele angajate, dar conţinând în schimb, în partea superioară a  arcului frânt, trei registre decorative diferite, puse în alternanţă. Totul a fost integrat într-un amplu fronton triunghiular cu imitaţii de nişe. Pe sud, există două portaluri mai mici. Primul, dinspre vest, este mai vechi, cu închidere circulară şi decoraţie majoritar geometrică. Următorul, posibil doar reutilizat de la vechiul edificiu. O alta, situată la etaj, trebuie să fi fost aceea menţionată deja la 1287, prin care „domnul episcop obişnuieşte să intre în biserică şi apoi să se întoarcă în palatul său”. La acelaşi acces mai complicat se va mai lucra în Renaşterea timpurie. În interior sunt păstrate componente ale acestui vechi acces, astăzi scos din uz. În sfârşit, intrarea de nord a fost înzestrată cu o anexă (capela Lázó), care i-a ascuns formele gotice iniţiale. După cum se exprimă un document de epocă (1512), a fost o „refacere a porticului”.

Majoritatea ferestrelor navei bisericii au rămas tributare filozofiei de construcţie a romanicului. Adică sunt mici şi înguste. Prin contrast, deschiderile corului sunt mult mai generoase. O fereastră rozasă de pe peretele închiderii transeptului sudic a filtrat odinioară multicolor lumina prin bucăţele de vitralii care i s-au ataşat obligatoriu. Toate ferestrele aveau ochiuri de sticlă.

Dacă la sfârşitul secolului al XIII-lea catedrala era acoperită cu şindrile, la începutul secolului al XVI-lea avea ţigle semitubulare, cu ciocuri ascuţite, pe suprafaţa cărora s-au trasat linii neregulate roşii. Despre montarea lor se scrie în anul 1520. Se vorbeşte încă de pardoseli reparate, fără să le cunoaştem forma exactă. Ele nu au fost niciodată simple duşumele din scânduri.

Ca orice mare edificiu ecleziastic, nici catedrala de la Alba Iulia nu a fost lipsită de anexe de tipul capelelor. Independente şi utile pentru a prelua diverse scopuri liturgice secundare, ele au ajuns să se individualizeze arhitectonic şi în cadrul spaţiului catedralei. Arhidiaconul Ioan de Lázó, arhidiacon de Tileagd, a ridicat înainte de iulie 1512 capela Fericitelor Suflete în faţa porticului de nord. Acum ea trece în istoria artei drept cea mai timpurie construcţie unitară şi integral conservată, a Renaşterii din Transilvania. Contrastul cu restul ansamblului este izbitor. Alături de elemente biblice (Iudit, Samson, Moise), sfinţi (Sebastian, Sfinţii Regi), antichizante (Hercule, centaur), console şi frize cu inscripţii, combinate cu o boltă gotic-târzie, este ornată cu diverse simboluri heraldice (regele Matia Corvin, papa Iuliu al II-lea, ale episcopilor Ladislau Gereb, Nicolae Bachkay şi Francisc Perényi ai Transilvaniei, Anton al Nitrei, poate Nicolae Csáki al Cenadului, Emeric Perényi, palatinul regatului, Ioan Szapolya, voievodul Transilvaniei, Leonard Barlabássy, vicevoievod, canonicilor Udalrik din Buda, Adrian Wolphard, Ioan Barlabassy, Ludovic Tomori).

Între numita capelă şi transept s-a reamenajat, decât s-a clădit din nou, capela Sf. Ana, a episcopului Francisc Várdai. S-a terminat la 1524, după moartea ctitorului. Dar, se pare, cu vămuirea drastică (între 5.000 şi 8.000 de florini), de către regele Ludovic al II-lea, a fondurilor lăsate prin testament de către episcop. Acesta a fost motivul pentru care decoraţiile ei nu au atins nivelul capelei anterioare.

Cele două capele au dat tonul artei Renaşterii din Transilvania.

Cele mai contradictorii informaţii privesc o capelă dedicată Sf. Nicolae. Din lectura scriptelor, ea fusese fie lângă catedrală, fie în afara cetăţii, pe undeva în apropierea aceluiaşi sector de sud-vest. Ambiguitatea mai poate fi soluţionată, dacă am accepta-o ca posibilă capelă episcopală, aflată evident în cetate, pe undeva prin preajma catedralei şi a palatului, alături de o alta, cu acelaşi hram, dar aflată în oraş. În anul 1623, cu prilejul amenajărilor de la noul bastion sud-vestic, o construcţie religioasă a fost dărâmată.

Nu toate pietrele profilate stau însă în locul lor de origine. Lapidarul catedralei, constituit la începutul secolului al XX-lea, cu un număr de 129 de piese, a avut o soartă schimbătoare. O parte din pietre s-au adăugat, altele au dispărut, ajungându-se la un total de 411 piese (împreună cu mulaje de ghips ale unor originale). Un număr nou, nederminat, a ajuns acolo după cercetările arheologice din anii recenţi. Acelaşi lapidar nu a fost încă organizat, pus în valoare şi oferit publicului. Tocmai pe aceste pietre se distinge cât de mult datorează Evul Mediu artistic materialului litic roman, preexistent. Pe unele dintre feţe, rămase ascunse în miezuri de zid, se mai disting inscripţii sau simboluri păgâne. Învăţatul Taurinus ne mărturiseşte că episcopul Ladislau Gereb nu s-a sfiit să aşeze o inscripţie romană – cine ştie de unde găsită, cine ştie ce anume reprezentând, tocmai lângă intrarea în catedrală.

Dacă astăzi majoritatea pereţilor interiori sunt de o austeritate frapantă, lucrul se datorează evoluţiilor devastatoare pe care edificiul le-a înregistrat în timp. Pentru a recupera imaginea dispărută, va trebui să împletim datele vizibile, care sunt cele mai precare, cu informaţiile istorice, într-un efort conjugat de imaginaţie.

Toţi pereţii trebuie să fi fost încărcaţi de decoruri. Ca un monument romanic ce s-a aflat, suprafaţa pereţilor oferea câmpuri largi de acoperire. Aproape imposibil de crezut că ei ar fi stat vreodată dezbrăcaţi până la piatra paramentelor ori înveşmântaţi, de-odată, de hărnicia unui singur atelier de zugravi. Există câteva mărturii de pictură care au scăpat iconoclasmului calvin. Cele mai vechi mărturii sunt din adâncimea glafului ferestrelor din transeptul sudic. Este un decor cosmatesc. Sunt produse de un atelier de influenţă italiană, din prima jumătate a secolului al XIV-lea (posibil la comanda episcopului Andrei Szecsi). Al doilea martor se găseşte în absida colateralei nordice, pe peretele înzestrat şi cu colonete şi arce. A fost descoperit doar cu prilejul restaurărilor din anul 1911. Pictura a apărut acolo în primele decenii ale secolului al XVI-lea (episcopul Francisc Várdai, 1514-1520). Sunt conservate patru chipuri de sfinţi, în picioare şi şezând, din care doar doi au fost sigur identificaţi: al treilea – Sf. Andrei şi al patrulea – Sf. Eremit Anton.

Alături de acestea, trebuie să amintim inciziile de pe pereţi. Pe contrafortul de sud-est al turnului a fost lucrat un ceas solar, datat la turnura secolelor XV-XVI. Cele mai „tainice” au fost micile semne alfabetiforme care apar pe blocuri disparate. În anul 1958 au fost înregistrate 53 de ideograme diferite. Două loturi noi s-au adăugat între timp. Ele au fost produse de către meşterii pietrari pentru două ocazii diferite: pentru a asigura contabilitatea execuţiilor şi pentru a uşura asamblările de structuri. Pe colaterala nordică şi la interiorul capelei Lázó sunt vizibile cruci înscrise în cercuri care nu sunt altceva decât cruci de consacrare (sfinţire). Mai există apoi şi o altă categorie, care a fost dată de zgrafitele celor care au activat sau trecut doar prin biserică de-a lungul timpului. Ele nu au fost niciodată profanări şi asigură uneori date istorice suplimentare de o mare valoare. Este relevant, pentru monumentul nostru, desenul datat la 1576, încă prezent şi vizibil pe absida colateralei de nord. El indică silueta de atunci a turnului-clopotniţă şi a turnurilor de curtină vecine. 

Potirul lui Benedict Suki (de Jucu), din jurul anului 1440, este socotit una dintre cele două piese de vârf ale artei argintarilor transilvăneni (clujeni în cazul de faţă), în care combinaţia metalului preţios filigranat, cu email, modo transilvano. Este socotit cel mai frumos produs al artei metalelor din regatul medieval maghiar. A avut înscris pe el cuvinte care stabileau că ar fi făcut cu „mândrie” de către un „nobil transilvan”, iar la 1531 era înregistrat de către inventarul catedralei ca „operă preţioasă şi subtilă”. În anul 1556 a ajuns la Trnava (Slovacia), iar de acolo la Esztergom (Ungaria). La colecţia de potire gotice se mai adaugă câteva, a căror origine sau moment de ajungere la Alba Iulia nu este cunoscut ori este post-medieval. Dar, alături de el, se mai făceau remarcate şi alte zeci de potire cu donatori cunoscuţi sau cu stemele lor aranjate în decorul lor. Custodele Udalric lăsase amintire un potir în care se montaseră monede de aur antice, romane şi bizantine, dăruit capelei Sf. Ana. Astăzi, potirul se află în custodia episcopiei de la Nitra (Slovacia). Situaţia era similară în dreptul ampulelor, monstraţelor, crucilor de altar sau pectorale, relicvariilor. Una dintre crucile de altar fusese donaţia „magnificului domn Ioan, zis Corvin, guvernatorul regatului Ungariei”. Nu chiar totul era din metal preţios sau aurit. Mai găsim şi o tavă de cristal, cu capul Sf. Ioan Botezătorul, înconjurată cu pietre preţioase, care fusese a palatinului regatului, dar se donase la Alba Iulia. Nici moaştele ori relicvele nu sunt absente. În timp ce o cruce pectorală conţinea relicve din cele 11.000 de sfinte fecioare, pentru un fragment din Sf. Luca se pregătise o mână de argint. Unele nu mai aveau identitate în 1531: monstraţe cu „oarecare” relicve, două capete de sfinţi martiri, parţial în argint şi purpură, un al treilea cu un „os gol”! Se cunoaşte lista pieselor de orfevrărie, a textilelor şi a inventarului liturgic, destinat capelei Vardai, din anul 1524.

Interiorul catedralei era burduşit de mobilier şi ornamente. Cea dintâi menţionare a inventarului liturgic datează din anul 1277. Este deja al doilea prăpăd la care a fost supus. Păgubiţii scriu doar vag că au fost arse toate „ornamentele, cărţile şi ustensilele”. Apoi revin şi detaliază: „relicve, cruci şi potire, veşminte de slujbă, cărţi sfinte şi întregul tezaur”. A reieşit apoi că până şi sigiliul de autentificare al documentelor dispăruse. Aceasta însemna nu numai că trebuia refăcut altul, dar toate actele cele vechi, prevăzute cu amprentele sigiliului anterior, trebuiau reconfirmate pentru a scăpa de suspiciunea falsurilor. Şi, spre marea grijă a păgubiţilor, anunţul trebuia făcut public în toată provincia!

Atenţia clericilor era ocupată mereu de altarul principal, situat la extremitatea de răsărit a „corului”. Trebuie să fi fost o lucrare monumentală, în care nu se puteau să lipsească, în prim-plan, o imagine a sfântului patron şi dătător de hram: Arhanghelul Mihail. Folosirea unui hram asociat, al Sfintei Fecioare, complica realizarea aceluiaşi altar. Imposibil de evitat imaginea unor statui, poate combinaţii elegante şi opulente de lemn, metal preţios şi bronz. Pe masa altarului se aflau în permanenţă o cruce specială, o biblie, sfeşnice lucrate artistic, iar la slujbe erau scoase din sacristie vasele liturgice de folosinţă curentă: potire, patere, cădelniţe, textile protectoare. Numele unora dintre acele utilităţi au deja rezonanţe exotice pentru majoritatea dintre contemporani (lavoare, ampule pentru sfântul mir, monstranţe, cădelniţe, tăblii de carte, herme, statui ex voto-uri, relicvarii, patene, ciborii, Agnus Dei, pacificale, cutiuţe pentru ostie, bronzuri mărunte etc.). Niciuna nu putea fi din materiale inferioare: reglementările speciale ale conciliilor bisericeşti interziceau uzul materialelor vulgare. Tot astfel se întâmpla cu cărţile. Nu erau vizibile decât câteva, de obicei, impresionante ca dimensiuni, cu coperţi de lemn, legate în piele, ferecături metalice preţioase. Erau nelipsite gradualele, cele care în serviciul cântăreţilor asigurau una dintre cele mai importante funcţii ale spaţiului, după care altarului i se mai spune şi „cor”. Tot ceea ce rămânea de la serviciul liturgic sau împărtăşanie era aşezat în tabernacol. Mica sa nişă, arătând ca o fereastră oarbă, cu un stâlp median şi ancadramente elegante, se distinge şi astăzi în dreapta altarului, aproape de intrarea în sacristie.

Ca să înţelegem amploarea spaţiului altarului, trebuie să facem un alt exerciţiu de imaginaţie. Un obiect care atrăgea mereu atenţia era un tron, de obicei, cu câteva trepte şi cu un baldachin destinat şederii episcopului. Banalitatea răzbate o singură dată, în anul 1409, pentru a ne mărturisi doar vag că era plină de însemne sacre şi ornamente. Este celebra „cathedra” (tronul sau strana episcopului) cea care asigură mereu certificatul de „catedrală” unei biserici, deosebind-o de oricare alta, indiferent cât era ea de mare din punct de vedere arhitectonic. Persoana episcopului era recunoscută imediat după acoperământul de pe cap (mitră), şi cârja cu extremitatea bogat ornamentată. Erau aşa-numitele „ornatele episcopale”, pe care trebuia să le poarte în săvârşirea cultului divin.

Episcopul nu era singur. În anul 1524 ni se spune singura dată că exista un şir dublu de strane în care trebuiau să încapă, fără niciun fel de excepţie, totalitatea celor 30 de membri ai colegiului catedral, cunoscuţi sub numele de canonici. Nici stranele nu puteau fi austere. Poate că erau fiecare personalizate şi ordonate strict după ierarhia interioară: pe locul de onoare, prepozitul, apoi arhidiaconul de …, urmat de acela din…, iar la urmă, poate cel mai tânăr ori cel mai puţin înzestrat cu venituri dintre toţi. La marile ocazii, singurul laic, care avea dreptul să ocupe un loc în altar, era regele.

În faţa unui masiv „gradual” (carte de cântece religioase, cu note redate cu mici pătrate), îşi găsea loc corul catedralei aflat sub directa subordonare a cantorului, membru marcant al capitlului. De la sfârşitul Evului Mediu, în concert a intrat şi orga, al cărei loc nu putea fi decât tot în vecinătatea corului. Dar cum erau două la Alba Iulia, lucrurile devin dintr-o dată mai greu de reconstituit.

Întreagă această lume nu se afişa direct privitorilor din nava bisericii. La limita dintre altar şi navă, acolo unde arhitectura mai conservă câte un arc de triumf, se găsea o delimitare. În latină se numea cancellus. O ştim deja din anul 1308, când saşii n-au trecut de el, opriţi de sacralitatea altarului. Este ceea ce în limba germană poartă numele de „lettner”, iar în franceză „joubé”. Formele lui sunt o provocare pentru istoricii de artă. Dar, ştiindu-i formele de la Sebeş sau de la dominicanii din Vinţu de Jos, am putea să-l imaginăm cumva şi pentru Alba Iulia. Trebuie să fi fost un fel de colonadă supraetajată, din piatră şi lemn, plină de statui, picturi şi ornamente probabil poleite. La galeria etajului, un preot „de serviciu” era dator să repete pentru credincioşii de rând slujba liturghiei. Era un fel de „porta-voce” medievală care lupta cu acustica unui spaţiu prea generos pentru o singură voce. Tot de acolo, aceiaşi laici aveau parte de predicile programate şi ţinute pe rând de cei mai buni dintre teologii diecezei ori de către invitaţi anume veniţi din alte părţi. 

Ceea ce frapa mereu într-o biserică catolică era abundenţa altarelor. Cel principal, care domina absida centrală a fost al Sf. Mihail. Altul secundar, al Sf. Fecioare (prima menţiune la 1291), trebuie şi el situat tot acolo. Cu spaţii generoase, chiar cotlonite, catedrala gemea de alte altare, care nu se mai pot localiza cu precizie. Acolo foiau slujitori speciali, se constituiau asociaţii anume pentru înzestrarea şi întreţinerea lor, acolo veneau credincioşii să se roage ori să facă donaţii. Mai exista un altar mic al Sf. Mihail (întemeiat la 1431). Nu putem evita citarea celorlalte, tocmai pentru a reconstitui o imagine istorică astăzi, numai parţial recuperată într-o ambianţă tot catolică, dar evident mult mai austeră decât cea medievală. Altare aveau Sf. Andrei apostolul (1366), Sf. Barbara (întemeiat la 1431), Sf. Cosma şi Damian (1381), Sf. Cruce (în careul transeptului, 1357), Sf. Dumitru (împreună cu Sf. Fabian şi Sebastian? 1470), Sf. Emeric (1423, împreună cu Sf. Ştefan?), Sf. Fabian şi Sebastian (întemeiat la 1470), Sf. Gheorghe (întemeiat cu puţin înainte de 1462), Sf. Gothard (întemeiat cu puţin înainte de 1462), Sf. Iacob (1503), Sf. Ioan Botezătorul (absida de sud) (1291), Sf. Rege Ladislau (1402), Sf. Laurenţiu (1370), Sf. Maria Magdalena (1560), Sf. Martin (1411), Sf. Matei (1402), Sf. Nicasius (1444), Sf. Paul Primul Eremit (1431), Sf. Petru (absida de nord?, 1291, 1569), Sf. Petru şi Pavel (1520), Sf. Rege Ştefan (1423), Sf. Regi (1492), Celor patru sfinţi doctori (1490), Celor 11.000 de martiri (1427), Celor 10.000 de martiri militari (1400), Sf. Treimi (1447), Trupului lui Hristos (1374), Schimbării la faţă (1487), Tuturor Sfinţilor (1391). În dreptul lor se oficiau, cum spune donaţia lui Ioan de Hunedoara către altarul Sfinţilor Cosma şi Damian, slujbe „cântate” şi „tăcute”.

Capelele, pe lângă cele bine individualizate, s-au delimitat, în primul rând, chiar din spaţiul navei. Altele au primit, graţie voinţei unor donatori, spaţii anume: Sf. Caterina (1431), Sf. Doroteea (capelă separată? 1411).

Fiecare altar trebuie să fie fost înzestrat cel puţin cu câte un panou pictat, cu icoana de hram, sfeşnice, textile de acoperire din import şi vase liturgice din metale preţioase, executate de cei mai importanţi orfevrari ardeleni. Episcopul Nicolae Szapolya a comandat prin sfatul sibian restaurarea unui retablu sau a unui altar poliptic. Este una dintre foarte puţinele informaţii care ne spune ceva despre vechile picturi pe panouri, din cele care trebuie să fi fost numeroase. În anul 1512, doar capela Sf. Ana avea două candelabre de argint, ornate cu „dinţi de lup” şi scuturi roşii (astăzi păstrate probabil la Nitra), dar întreaga biserică trebuie să fi avut un număr de câteva zeci. Clopotele vor fi avut mereu un loc major. Várdai rezervase 600 de florini pentru turnarea unui clopot. Este singura informaţie mai concretă despre cele din vremea episcopiei. Trebuie să fi fost lucrări impresionante, pe măsura statutului catedralei. Probabil unele dintre ele au trăit până la lichidarea de la mijlocul secolului al XVII-lea.

Altarele nu epuizau mobilierul interiorului. Erau necesare măcar cristelniţe de botez. Dacă bisericile parohiale din oraşele săseşti şi-au permis să imite în bronz profiluri de potire, înalte de peste un metru, nu putem aştepta mai puţin de la o catedrală. Statui din lemn, piatră şi metal se asociau cu icoanele mobile care puteau fi şi independente de altare. Corpurile de iluminat erau puzderie. Minimum câte două sfeşnice se vedeau pe fiecare altar. Altele de dimensiuni umane erau răspândite în tot spaţiul. Candele de sticlă, cu ulei, atârnau pe pereţi, în dreptul crucilor de consacrare ori a unora dintre icoane. Mai erau apoi candelabrele. Unele erau uriaşe roţi, cu câteva zeci de lumânări montate în lăcaşuri speciale, trase ori coborâte pe scripeţi atunci când trebuiau aprinse ori stinse. Două dintre ele erau, la 1524, din argint! Dar, în anul 1531, avem o altă listă: alte două de argint aurite, patru doar de argint, după care piese cu identitate, ca şi la potire sau ampule, cu lista donatorilor. Dacă o parte dintre ele sunt cele pe care le preia principele Ioan Sigismund, în anul 1565, atunci avem şi valori absolute: patru candelabre valorau 93 de mărci de argint, patru mai mici, 38.  

Să mai regretăm apoi că au dispărut două „văsuţe franţuzeşti”, dăruite iniţial de către regele Franţei, lui Vladislav al II-lea şi soţiei sale Ana. Majoritatea cârjelor episcopale par a fi de argint, numai una dintre ele, la 1565, era preţuită la patru mărci şi 27 de pisete, iar în colecţia de mitre citim despre piese care au cusute pietre preţioase şi mărgăritare. Între hainele preoţeşti revenim la o donaţie a aceluiaşi Ioan de Hunedoara: roşie, cusută cu fir şi triple legături de aur, ornată cu o cruce plină de pietre şi mărgăritare. Lista lor este impresionant de lungă şi, până la un punct, nedrept de economic descrisă. Urmează apoi pânzeturile de pus pe altare, având în frunte tot o donaţie de la Ioan de Hunedoara (purpură cu inscripţie, cu legătură triplă de aur). Câteva covoare au răzbătut cu simpla notare care să le poată doar identifica: unul cu păsări şi sălbăticiuni, altul cu imaginea Sf. Bartolomeu, Sf. Fecioară şi inscripţie, ultimele sunt doar expediate sub numele de „galice” (franţuzeşti). Parcă obosit, la urmă, scribul lansează: „biserica are 24 de tapete ori mai multe”. Sunt acolo cele mai preţioase textile, călătorite din cele mai bune ateliere ale Occidentului şi Orientului, pe care s-a brodat, aplicat, ajurat şi ţesut în cele mai nobile şi mai rare culori, cu fire metalice preţioase, iar apoi deasupra s-au prins în monturi ştiute de cei mai iscusiţi meşteri croitori, diamante, pietre semipreţioase şi tot ceea ce conta ca valoare în vremurile de atunci şi de oricând. La 1577, Paul Bornemisza, episcopul refugiat, recunoaşte că mai deţinea din vechea zestre a Albei un mare drapel de tafta roşie veneţiană, decorat cu chipul pictat şi aurit al Sf. Arhanghel Mihail.   

Este iarăşi de presupus că, spre deosebire de o biserică ortodoxă unde creştinii erau văzuţi stând în picioare la slujbe, la catedrală au fost mereu bănci. Orga funcţiona din anul 1520, când se menţionează şi numele organistului Toma. Curând a apărut cea de-a doua. Ambele au fost distruse în a doua sâmbătă de după sărbătoarea Sf. Laurenţiu din anul 1564 sau 1565. Din vechea zestre de cărţi liturgice abia dacă le mai ştim pe unele. Amintim doar două cărţi de influenţă cehă, originare din Slovacia (misale) sau incunabul din anul 1473, al lui Guido de Byasio.  

Pietrele funerare au apărut succesiv, din secolul al XIV-lea, pentru destui dintre cei care şi-au găsit locul de veci în interiorul catedralei, destul de orgolioşi să şi le comande din timpul vieţii ori cu familii bogate, dispuse să facă acelaşi lucru după decese. Dintre ele, cea mai mare parte a dispărut. Majoritatea lespezilor funerare au fost îndepărtate fie datorită uzurii (se călca curent peste ele), fie de către puritanii Reformei, fie de restaurările care au avut loc după spargerea lor pentru jefuirea mormintelor. Ceea ce este încă foarte important de ştiut este faptul că nimic din dispoziţia iniţială a mormintelor nu mai este respectată. Iar, despre mormintele vechi, din păcate nu avem niciun fel de izvor literar care să le descrie poziţia iniţială.

Spaţiul funerar a fost unul predilect al slujitorilor bisericii. Inscripţia lapidară de pe mormântul lui Gheorghe Martinuzzi trebuia să mai proclame pentru toţi cei care aveau clipe de uitare: „toţi suntem datori cu moartea”! Dintre pietrele funerare, care au aparţinut episcopilor sunt uşor de identificat cele ale lui Emeric Csudar de Onod († 1389), cu literele inscripţiei odinioară umplute cu pastă roşie, cea a lui Goblin (anii 1370), în timp ce o a treia, foarte tocită şi complet ilizibilă, a fost socotită, mai mult în virtutea tradiţiei, ca aparţinând lui Dominic Szécsi († 1368). Toate au pe ele profilate siluetele defuncţilor, în vestimentaţia episcopală (mitre pe cap, haine lungi cu decoruri de cruci) şi cu bine-cunoscutele cârje pastorale, cu capetele de sus spiralate. Andrei Szecsi († 1356). Alte pietre, cunoscute doar din surse istoriografice, ne amintesc despre lespedea episcopului Petru († 1307), cu cârjă episcopală figurată în câmp (de fapt, cea mai veche, cunoscută), a episcopilor Maternus († septembrie 1399), Ştefan Upori († 20 mai 1419), Gheorghe Lepes († 18 martie 1442) ori a prepozitului Ladislau († 1388). Cea din urmă era înzestrată cu o simplă cruce de procesiune pentru a atrage atenţia asupra inferiorităţii personajului.

Despre alte pietre sunt doar amintiri. Una este a lui Ioan Mezerzius, arhidiacon de Cluj, celebru pentru meritele sale în întemeierea epigrafiei Daciei romane (1507). A fost concepută de către el însuşi, cu o inscripţie în versuri antice. Altele au fost cele ale episcopului Francisc Várday (1524), tot în versuri şi a episcopului Ioan Statileo († 1542). Trebuie să ne imaginăm uriaşa suprafaţă interioară, ocupată treptat nu doar de către episcopi, dar şi de către prepoziţi, arhidiaconi şi alţi clerici importanţi.

Ceva mai bine stăm când ajungem la perioadele istorice mai noi. Informaţiile îi privesc, de astă dată, şi pe laici. Nu oricine îşi găsea loc în biserică, nu pentru oricare se deschideau pavimentele. Rânduiala stabilea că trebuia să meriţi locul respectiv, înscriindu-te între donatorii şi binefăcătorii bisericii. Deşi s-a intervenit adesea în subsolul bisericii, informaţiile despre morminte sunt oferite majoritar de alte surse decât cele arheologice. Astăzi colecţia de morminte laice este formată şi ilustrată din două grupuri de pietre, rânduite pe două sectoare diferite: la dreapta, cele ale Hunedoreştilor, pe stânga, într-o capelă anume, trei pietre de episcopi şi mormintele ultimilor Szapolieşti. Grupul celor trei membri ai familiei de la Hunedoara (Ioan, fratele său Ioan cel Tânăr şi Ladislau, fiul cel mare al primului) este de remarcat pentru că a fost cel dintâi grupaj somptuos care a uzat şi de noutăţi în domeniul artei funerare. Pe cât se pare, pietrele membrilor familiei regelui Matia Corvin au fost primele care au conţinut decoraţii în forma gisanţilor cu relief accentuat. Locul lor a fost iniţial mai „onorabil”, în limita de vest a transeptului, în chiar inima bisericii. Mormântul lui Ioan de Hunedoara are plăcile laterale „împrumutate” de la un sarcofag executat în anul 1533, prin meşterul Heinrich Steiner din Augsburg, la porunca lui Ioan Szapolya, prin intermediul episcopului Ioan Statileo. Placa de pe mormântul lui Ladislau de Hunedoara este probabil transferată de pe mormântul lui Ioan, tatăl său. Sarcofagul cel mai autentic şi contemporan este al fratele său mai mic, al fostului guvernator. El fusese comandat deja în anii de viaţă al marelui om politic de origine română. Se pare că a fost vorba despre un atelier care construise pentru familia Kakas biserica din Boteni (jud. Cluj). Este învederat faptul că în jurul acestor morminte s-a construit şi întreţinut un cult anume, menit să eroizeze destinul nobleţei de merit şi sentimentul „apărării patriei” faţă de străinii colportori ai unor valori exotice şi adverse culturii creştine europene.

Un alt subiect destul de tainic este acela al criptei (criptelor) situate sub corul actualei catedralei. Nu avem niciun fel de inventar al spaţiilor şi al mormintelor care se găsesc acolo. Este adevărat, cel puţin în sectorul răsăritean, se înhumează şi astăzi ierarhii diecezei.

La mijlocul secolului al XVI-lea, Gheorghe Martinuzzi deschidea o practică dintre cele mai funeste în istoria locului. El a dat ordin ca unul dintre clericii capitlului, arhidiacon de Alba, (întâmplător un înaintaş al episcopului întemeietor al celebrului „Bathyaneum”), să fie exhumat şi „aruncat acolo unde era gunoiul”. Peste mai puţin de o jumătate de veac, chiar şi rămăşiţele sale pământeşti vor urma aproximativ aceeaşi soartă. 

Istoria în sine a catedralei se presară cu câteva date notabile. Atacurile de la 21 februarie 1277 şi 19 februarie 1308 au fost destul de des puse în seama „saşilor”. Ori lucrurile sunt incorecte. A fost vorba despre un grup identificat şi prin conducătorul lor (Alard, fiul lui Gyan de Ocna Sibiului), care era mereu contrapus altuia, tot săsesc, care era în relaţii amiabile cu episcopii. Greavii din Câlnic, Gârbova şi Cricău vor fi garanţi ai lucrărilor pe care meşterii din satele lor le contractaseră la catedrală. Abia în al doilea atac este vorba despre toţi saşii din Sibiu împreună cu preoţii decanatului Sebeş. Cu alte cuvinte, între inamici se numărau preoţi care au intrat cu mâinile înarmate, călare, în biserică, oprindu-se la sacristie şi la lettner. Câţiva clerici ai locului au fost zdravăn bătuţi. Aparent nu au fost atinse lucruri, dar paguba este socotită rotund la o mie de mărci de argint fin. Dar, surpriza vine în anul 1436, când împăratul-rege Sigismund de Luxemburg somează pe saşi să restituie comorile luate cu mai bine de un veac în urmă! Este uimitoare memoria şi stăruinţa cu care capitularii îşi urmăriseră interesele lezate!

După ce Ludovic I a acordat o dezlegare specială pentru donaţii, păstorirea episcopului Ladislau Gereb a stimulat şi mai mult introducerea donaţiilor făcute cu orgolii de mecenaţi. Apariţia turcilor mahomedani modificase sensibil opticele privitoare la comunitatea creştină, în general, şi la cele privind insecuritatea vieţii, în particular. S-a născut o adevărată concurenţă în rândul episcopilor şi canonicilor de a lăsa ceva legat de numele lor. Zestrea imensă a diecezei a avut mereu nevoie de refaceri, reparaţii şi reînnoiri. Doar din întâmplare scapă informaţii preţioase: la 1464, se refăcea un altar, în anul 1520 se puneau ţigle şi se plătea un dulgher, concomitent cu aprovizionarea pentru candelabre şi trimiterea orologiului la Sibiu, pentru reparaţii.

Peste toată feeria instrumentală şi decorativă catolică s-a năpustit revoluţia reformată. În anul 1565, profitând de plecarea la Cluj a principelui şi instigaţi fiind de cancelarul Mihail Csáky (un fost capitular de Alba Iulia, multă vreme bănuit pe nedrept de origini româneşti), împreună cu medicul şi teologul italian Giorgio Blandrada da Saluzzo, reformaţii unitarieni se năpustesc asupra decoraţiilor interioare. Giovanni Andrea Gromo, căpitanul gărzilor princiare, asistă la scoaterea altarelor, dărâmarea statuilor, incendierea icoanelor şi a celor două orgi. În martie 1565, principele Ioan Sigismund oferă o chitanţă prin care recunoaşte că a preluat în folosul său bunuri ale bisericii din Alba Iulia. Una dintre piese fusese dăruită de propria sa mamă la aceeaşi biserică. Au ajuns ele în palatul său? S-au topit în monede pentru a face faţă nevoilor timpurilor? Informaţii mai târzii ne lasă să vedem şi altceva. Ori călugării se aşteptau la nenorocire, ori prădătorii au fost neglijenţi, cert este faptul că peste ani buni apare ştirea că unele lucruri au fost îngropate… Dedicarea lăcaşului cultului reformat a fost întreruptă doar în anii 1594-1601, pentru ca apoi să rămână până la 1716, când s-a reluat cu forţa, pentru cultul catolic, cu sprijinul armatei habsburgice. În scurtul interval de revenire catolică au reapărut „comorile” ascunse, se pare undeva în sacristie. Cele mai mult de o sută de obiecte, nu erau tocmai fleacuri: erau 10-12 potire, o cârjă (probabil episcopală) de argint, opt-zece haine de slujbă (dalmatice), o mitră episcopală, cu ornamente preţioase şi aurite, care deşi vechi, puteau fi încă folosite. Printre ele şi-a strecurat soarta, ca să ajungă până la noi – nu însă la locul în care se cuvine să stea, şi celebrul potir Suki. Şi ceva cărţi au mai reapărut, chiar dacă „cele mai bune” au fost „uzurpate de către eretici”.

La 1601, mercenarii lui Gheorghe Racz (Sârbul) despoaie cadavrele îngropate acolo de toate podoabele de aur şi argint, lăsând oasele goale. Dacă ne gândim doar la sicriul lui Andrei Báthory, despre care izvoarele povestesc explicit că avea cuie din argint, atunci prada ar trebui socotită ca fiind justificată. Peste un an, profanările sunt repetate de către tabăra adversă, mai aplicat decât prima dată. La vederea foilor de cărţi, a sicrielor sparte şi a bisericii complet goale, paşa care îl readucea pe Sigismund Báthory pe tron s-a întors către el: „Ăştia sunt creştini? Ăştia sunt creştinii tăi? Astea sunt năravurile voastre creştine?”. Mai era de adăugat că turcii se puteau lăuda că, atunci când au ocupat rezidenţele de la Esztergom şi Székesfehérvár, lăsaseră neatinse asemenea valori. Poveştile mai spun că din mormântul lui Ioan de Hunedoara a fost scos un sceptru, iar jefuitorul, în loc să fie răsplătit pentru piesa cea preţioasă, a fost aruncat, legat fedeleş, în apele Dunării. Judecătorul cel aspru a aruncat apoi şi relicva, pe motiv că nu era demn să o deţină.

În după-amiaza zilei de 20 aprilie 1603, vâlvătăi de foc purtate de la case din afara cetăţii au incendiat mai întâi şindrila de pe palatul princiar, apoi s-au strecurat de jos în sus în turnul clopotniţă, distrugându-i toate nivele, împreună cu scara spirală din piatră. Acoperişul cu toată structura sa lemnoasă a fost mistuit. Toate mecanismele orologiului s-au transformat în fiare topite sau contorsionate. Uşile catedralei nu au mai putut fi încuiate, bolta de la baza turnului era spartă, hârtii privilegiale se luau încontinuu. Un rest de inscripţie din catedrală (peretele de sud al colateralei de vest) pare a se raporta la aceste tulburătoare evenimente. În 1604, prin pana cronicarului Szamosközi se implora măcar o protecţie parţială a arhivei care se afla în turnul cu bolţi găurite.

Principele Ştefan Bocskai a redat catedrala reformaţilor calvini printr-un act din 6 aprilie 1605. S-a refăcut apoi fiind socotită „biserica curţii” şi având accentuate simboluri de reprezentare. Lucrările par să fi demarat deja la 1608, când, în sfârşit, se luau decizii în privinţa acoperişului. Dar numai Gabriel Bethlen a isprăvit lucrarea, adăugând ultimul etaj de turn, cu cornişa renascentistă. Principele avea motive personale să refacă monumentul. În anul 1603, el personal conduse prima parte a asediului cetăţii care provocase incendiul. S-a acoperit cu ţigle smălţuite în verde, cu smalţ fabricat de către clujeni, dar transformat în produse la Sibiu (1615). Coiful a primit un glob şi patru turnuleţe de colţ, în 1614. Peste câţiva ani s-a lucrat şi la turnul opus, din nord-vest. În timp ce un orologiu mare marca orele în turnul de sud-vest, alte mecanisme marcau sferturile de oră în turnul alăturat.

Gabriel Bethlen s-a interesat şi de podoabele catedralei reformate (calvine). În ciuda opoziţiei vehemente a pastorului său, a comandat şi montat un amvon plin cu sculpturi de îngeri şi apostoli, amintind frapant de vechea iconografie catolică. Acelaşi amvon poate fi astăzi admirat în biserica Bărăbanţului. Ultimele pete de fresce s-au acoperit de văruieli în aceiaşi ani (post 1623). Dar în locul vechilor decoraţiuni, la interior s-au pus steme funerare şi drapele. În anul 1627 s-a executat o orgă, prin meşterul Andreas Dressel (din Kossiče), în timp ce lucrările din lemn ale ei şi ale unui amvon mai „canonic” calvin au aparţinut meşterului Ioan din Viena, ajutat de calfe din Bistriţa. Amvonul a fost mutat în secolul al XVIII-lea, în timp ce orga a fost dăruită de către principesa văduvă luteranilor de la Sibiu. În 1643 se scrie despre o altă orgă care urma să fie reparată. La cele şase clopote existente s-a adăugat un al şaptelea, mutat de la Oradea, din catedrala medievală pe care tot Bethlen poruncise să fie demolată.

Radicala schimbare de cult şi de destinaţie a cetăţii a condus la transformarea ei în principală necropolă princiară. De la mijlocul secolului al XVI-lea s-au reintrodus sarcofagele masive şi somptuos ornamentate. Montarea sarcofagelor Izabellei de Polonia († 1559) şi a lui Ioan Sigismund Szapolya († 1571) a fost doar începutul. Şi ele au ocupat alte poziţii decât cele în care le găsim acum, probabil aliniate cu cele ale Hunedoreştilor, tot în transept. Undeva în apropiere a fost aşezat de către Mihai Viteazul, principele muntean, corpul cardinalului Andrei Báthory, fostul principe efemer al Transilvaniei († 1599). Soţia voievodului, Stanca, îi atrăsese atenţia asupra sorţii posibile a principilor, la care compătimirea a fost consemnată prin citatul lapidar „o, săracul popă!” Totul fiind prea rapid de pus la punct, principele-cardinal cu capul tăiat de secui a încăput în sicriul bătut în cuie de argint, pregătit anterior fratelui său Balthazar (la rândul său şi el ucis de către vărul comun, Sigismund). Pare că ultimul loc din acelaşi şir şi spaţiu a revenit principelui Ştefan Bocskai.

A urmat apoi mormântul primei soţii a lui Gabriel Bethlen, Suzana Károlyi. Un nou spaţiu funerar somptuos era inaugurat cu acelaşi prilej: în colaterala de sud, în preajma locului unde astăzi se află mormintele Hunedoreştilor. A urmat apoi principele Bethlen, cu fratele său Ştefan, cu al lor mormânt comun, decorat cu sculpturi de alabastru, executat de către meşterii italieni migraţi la Cracovia, Antonio şi Andrea Castello. Transportul îndelung al componentelor de piatră a luat sfârşit prin montarea isprăvită la 24 august 1634.

Gheorghe I Rákóczi i-a chemat din aceleaşi locuri nordice pe Sebastiano Sala şi Bartolomeo Ronchi pentru a pregăti mormântul fiului său mai mic, Sigismund († 1652), cel care fusese hărăzit să o ia de soţie pe fiica principelui Vasile Lupu al Moldovei. Locaţia a fost pe latura opusă aceleia în care încăpuse familia princiară Bethlen, în colaterala de nord. La rândul său, mormântul principelui, confecţionat dintr-o particulară specie de piatră neagră-cenuşie, şi-a conservat amintirea din fragmente a căror restaurare s-a petrecut doar cu foarte puţin timp în urmă.

Din elita principatului au avut morminte Gheorghe Martinuzzi, episcop şi cardinal de Oradea, tezaurar al Transilvaniei († 1551), din al cărui însemn funerar s-a conservat în capela Sf. Ana. Au mai fost apoi sarcofagele fraţilor Francisc şi Anton Kendi († 1559), cancelari, guvernatori, consilieri ai principelui, generali, personaje cărora istoria le-a uitat faptele. Părţi laterale, scurte, înzestrate cu stema labei de urs străpunse de o săgeată se conservă în preajma sarcofagelor Hunedoreştilor.

Catedrala a fost incendiată şi la 1658, după ce tătarii au jefuit mormintele care apăruseră între timp. Sarcofagele de marmură ale lui Gabriel Bethlen şi Gheorghe I Rákóczi au fost făcute bucăţi. Mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea, un episcop econom a folosit materialul lor pentru a realiza patru altare noi. Era o mică reparaţie a catolicismului, faţă de iconoclasmul principilor calvini... Tot la mijlocul secolului al XVII-lea se pare că a fost mutilată lespedea funerară a lui Ioan cel Tânăr. Soluţia de prădare a celor opt clopote a fost dintre cele mai ingenioase: incendierea întregului interior al turnului suport, în aşa fel încât clopotele să cadă toate, deja aproape topite, pentru a lua calea atelierelor de tunuri. Biblioteca, ce nu prea semnifica mare lucru în ochii mânuitorilor de făclii („nemilosul, prădalnicul şi urâtul popor”, în expresia cronicarului Szalárdi), a fost incendiată spre a le satisface o plăcere barbară. Focul şi fumul au fost într-atât de uriaşe, încât au rămas doar pereţii goi, mânjiţi de funingine.

Ani în şir s-a încercat recuperarea monumentului. Când, în sfârşit, se părea că redobândise un aspect decent, s-a schimbat regimul politic şi soarta catedralei avea să ia ultima turnură radicală din istoria ei. Începuse secolul al XVIII-lea.

Adrian Andrei Rusu